Am terminat de citit "Ciuma", scrisă de Albert Camus. O carte ce iti provoaca de la inceput un sentiment de repulsie si groaza. "De prin cotloane, de prin subsoluri, de prin pivniţe, de prin gurile de canal, urcau în lungi şiruri care se împleticeau, se clătinau la lumină, se răsuceau pe loc şi mureau aproape de oameni".
Toata acțiunea se petrece în orașul Oran, despre care autorul spune ca "oraşul este, într-adevăr, un oraş obişnuit şi nimic mai mult decât o prefectură franceză". Numărul de șobolani creștea exponențial, mai ales spre periferia orașului, unde mizeria stătea la loc de cinste. După atâtea morți de animale urmează și o moarte de om, care îl alarmează oarecum pe medicul din oraș, domnul Rieux, a cărui soție era plecata la un tratament într-o stațiune montană. Încep să moară tot mai mulți oameni, caracteristicile predominante fiind ganglionii de pe piele și febra pe care bolnavii le suportau cu greu. Din dorința de a păstra totuși calmul societății, i s-a interzis doctorului dezvăluirea bolii din pricina căreia oamenii mureau în număr tot mai mare. Într-un final, numărul îngrijorător de morți face ca boala să iasă la iveala și să se ordone intrarea în carantina a orașului, care este practic rupt de orice legătură cu exteriorul. Era un amalgam total, o nebunie de nedescris, oamenii făceau lucruri pe care până atunci le considerau banale, poate, sau, în orice caz, lipsite de importanță. Lumina senină a cerului, razele soarelui, susurul ploii sau al picaturilor de roua… Li se părea că totul le transmite un mesaj, teama de a rămâne singuri, fie pe lumea asta, fie pe cea a morții, îi făcea să caute sprijin și refugiu în orice lucru pe care până atunci nu-l văzuseră. Persoane cărora până atunci Dumnezeu li se părea lipsit de importanță, ajunseseră să se roage și să se inchine pentru a scăpa de chin. Numeroasele situații de criză îi faceau pe oameni să conștientizeze, poate, greșeli făcute când nu se așteptau să treacă vrodată printr-o asemenea tragedie.
În tot acest timp, cel mai important lucru este faptul că individualismul de până atunci este învins instinctiv de sentimentul de recunoaștere a unui efort comun, a unei lupte duse împreună pentru supraviețuire. Dorința de a învinge ciuma devine țelul comun al locuitorilor din Oran. Chiar și reprezentantul biserici care, inițial îi îndeamnă pe oameni să accepte boala ca pe o mustrare pentru toate relele pe care le face omul, se transformă în cele din urmă în combatant al epidemiei. Oameni care își fac curaj să intre în acest joc al morții, în cele din urmă ajung să moară, răpuși de inamic. Rieux are grijă ca, în final, să accentueze ceea ce i-a determinat pe toți să învingă boala – teama de singurătate, teama că dacă vor supraviețui nu vor mai avea cu cine să împartă bucuriile vieții.
Ciuma este o carte cutremurătoare, o carte despre ceea ce poate însemna solidaritatea umană, "istoricul a ceea ce nu are istorie", cum o spune Camus. Nu pot să nu închei fără a da un citat care surprinde foarte bine esenţa cărţii : "au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Şi, totuşi, ciumele şi războaiele îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiţi".
