Albert Camus - 100 de ani de la naștere

Astăzi, 7 noiembrie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Albert Camus. 

Albert este al doilea fiu al soților Camus, născut după fratele său mai mare, Lucien. Prima mare experiență capitală a existenței pe care o trăiește Camus este cea a sărăciei. Tatăl său, Lucien Camus, un țăran francez, moare în primele lupte ale primului Război Mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabilește la Alger, unde a muncit întâi la o fabrică de cartușe, iar apoi a spălat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert își petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă și care vorbea foarte puțin, un unchi infirm, dogar de meserie și fratele său, Lucien. Mediul familial, aflat sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea.
"Ducând o viață săracă", nota el în Caiete, "printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții". Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunoștință care nu ia decât forma conștiinței vinovate, căci oamenilor bogați cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Și, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii și aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană și dominată de umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobește și Camus este mereu pe drumuri spre a-și completa fondul de cunoștințe, impresii, senzații. Se pare că nu-și dorea să fie un om de excepție, un geniu, ci prefera normalitatea: "Sunt un om mediu + o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii". Și totuși din odiseea sa nu lipsește miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obțină absolutul, ca și eroul său, Meursault.

Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor paralel și tangențial cu formarea unui nou curent ideologic, existențialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin intermediul în principal a două eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 și Omul revoltat - 1951), deși toată viața a negat această contribuție.
Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru și eseuri, ilustrând în ansamblu raportul dintre solitar și solidar în umanitate sau – cum nota biograful său, Roger Grenier – "soarele și umbra unui suflet mediteranean".

Volumele sale de povestiri Reversul și Fața, Exilul și împărăția conțin în formă artistică episoade ale copilăriei algeriene și chiar momente ulterioare, fără să anticipeze tematica romanelor. Moartea fericită este varianta inițială a romanului Străinul (1942), căruia i-au urmat alte doua romane: Ciuma (1946) și Căderea (1956), care propuneau două atitudini existențiale numite explicit și în eseuri: constatarea absurdului existenței, care dizolvă voința, și lupta, care anulează temporar lipsa de sens a vieții. Piesele de teatru Caligula (1938), Neînțelegerea (1944), Starea de asediu (1948) și Cei drepți (1949) formează dramturgia camusiană care reia în formă dramatizată idei din romanele și eseurile sale.Spre exemplu, cea de-a doua piesă prezintă o situație de un tragic absurd: o hangiță și mama sa ucid într-o seară un client necunoscut, descoperind că acesta le era frate, respectiv fiu, iar de această "neînțelegere" ia notă străinul – Meursault – în închisoare, citind un articol de ziar, lipit de peretele celulei sale. „Ciclul absurdului” este termenul folosit de Albert Camus pentru a face referire la o parte din opera sa: Străinul (roman), Caligula (piesă de teatru), Mitul lui Sisif (eseu), Neînțelegerea (piesă de teatru).