După terminarea celui de-al doilea Război Mondial, România va intra sub influenţa sovietică pentru mai bine de jumătate de secol. Perioada care urmează după o dispută militară arată întotdeauna câteva din caracteristicile unui popor. Spre exemplu, după capitularea Japoniei, militarii amercani scuipau cu guma de mestecat în cenuşa aşezată pe străzile oraşelor. Niciodată un copil japonez nu a ridicat acea gumă din cenuşă, o acţiune interzisă de un cod al onoarei. Nu mai are rost să discutăm despre locul pe care îl ocupă acum Japonia, un loc văzut prin ochii unui copil desculţ în urmă cu mai multe decenii. De multe ori m-am gandit cum ar fi fost dacă acel copil ar fi fost român, cum s-ar fi desfăşurat lucrurile ? Dar poate că pentru un răspuns la această întrebare nu este nevoie de gumă de mestecat, pentru că alt element pare definitoriu.
Chiar dacă nu am trăit în perioada comunismului (aşa cum probabil mulţi dintre cei care urmăresc acest blog nu au facut-o), am auzit o serie de poveşti despre felul cum se trăia. Despre Ceauseşcu, despre Securitate, despre statul la coadă. Statul la coada a devenit un reper pentru modul de viaţă din regimul comunist. Se stătea la coadă pentru orice. Cel mai grav este că se stătea la coadă şi pentru nimic. Sunt celebre plasele cu reclama Kent din acea perioadă, care deveniseră un accesoriu important din ţinuta de "oraş" a unui cetăţean. Românii stăteau la coadă şi pentru astfel de plase. La prima vedere, nu putem să înţelegem fenomenul, însă într-o societate urbană socialistă, puternic influenţată de gândirea rurală a oamenilor, lucrurile încep să se explice de la sine, dacă ne gândim la funcţionalitatea practică. Inexplicabilă rămâne motivaţia unor oameni de a se identifica cu un astfel de produs. Am răscolit câteva albume despre perioada comunistă pentru a dat de celebrul obiect, care se poate observa cum este legat ombilical de cel care îl poartă. Un tânăr "la modă" pentru acele vremuri, cu parul lung şi blugi suflecaţi în partea de jos. Pentru toate aceste obiecte, se făceau câteva eforturi considerabile, locurile din care se puteau procura probabil că încă mai stârnesc emoţie pentru cei care au trecut peste aceste vremuri.
Plasa devine astfel o parte a ethosului românesc, ca dovadă existenţa ei şi în timpurile pe care le trăim. Intrarea României într-o nouă era a adus schimbări şi în ceea ce priveşte aspectul acestui accesoriu atât de căutat de români. Când încă nu plecasem din Drobeta (cam acum cinci ani), era la modă să îşi cumperi încalţăminte de la Leonardo, plasa pe care o primeai împreună cu obiectele cumpărate, devenea apoi un bun cu care te puteai afişa prin oraş. Tot acest proces nu reprezenta altceva decât o veche tresărire a unui obicei comunist. S-au schimbat firmele, s-a schimbat aspectul, însă obiceiul a rămas cam acelaşi.
Widget is loading comments...
