de Daniel Sfredel
Textul de astăzi porneşte
de la doi mari autori. Seneca şi Dostoievski. Găsim în operele amândurora exemple
grăitoare despre conştiinţă.
Iată ce spune Seneca :
“Cei
puternici duc o viaţă agitată şi plină de nelinişte, spaimele lor sînt
pe măsura răului pe care îl fac, ei nu sînt niciodată liniştiţi. Faptele rele
săvîrşite îi fac tremurători şi nesiguri pe ei; amintirea lor nu îi
lasă să se ocupe de altceva şi îi sileşte să apară dinaintea
tribunalului din sinea lor. Aşteptarea pedepsei este deja o pedeapsă; iar cel
care ştie că o merită, o aşteaptă. Dacă cineva are conştiinţa faptului că
a comis un delict, se poate întîmpla să rămînă nepedepsit, dar nu va fi
niciodată senin; chiar dacă nu este descoperit, se gîndeşte că poate fi;
are vise tulburi şi, de cîte ori vorbeşte despre vina altuia, se gîndeşte
la a sa: nu i se pare îndeajuns de bine uitată, îndeajuns de bine
acoperită.
Un răufăcător
poate avea norocul de a rămîne ascuns, dar nu are niciodată siguranţă că
va rămîne astfel. Rămîi cu bine.”
O conştiinţă la care
toată lumea face apel în ziua de azi, fără ruşinea absenţei. Să ne amintim de
povestea din “Crimă şi pedeapsă”, când zdruncinarea apoteotică pe care o suferă
Raskolnikov dă fiori şi fiarelor din pădure. Ce exempleu mai grăitor putem să
găsim în literatura universală decât cel creat de Dostoievski ?
Eu n-am văzut pe nimeni
din viaţa publică româneasca care să iasă cu pieptul în faţă şi să spună că a
greşit. După nopţi nedormite în care a fost măcinat de gândul pedepsei ce o să
vina în urma unei greşeli trecute. Nimeni nu a greşit cu nimic, nimeni nu are
de ascuns nimic. Şi ajunşi în faţa faptului împlinit, se închină spasmodic
către o camera Tv, plătind conştiinţei să îi stea alături, ca unei târfe.
Şi iată cum ajungem la
vorba lui John Steinbeck din “La răsărit de Eden”, care spunea că “lipsa remuşcării
este o calitate”.
