Când am venit la facultate în Bucureşti îmi propusesem câteva lucruri pe care să le fac în timpul cât eram student, erau lucruri destul de complicate, care fie că ţineau de ambiţia mea, fie de zeiţa Fortuna. Unul din aceste lucruri, a fost să îl vad în carne şi oase pe Ozzy Osbourne. Lucru se dovedea nefericit încă de la început, era nevoie de o minune celestă ca acesta să vină pe la noi prin ţară, apoi astrele să se asocieze pe acelaşi taler cu posibilităţile mele financiare de a-mi cumpăra bilet. Nu cred că trebuie să mai precizez că minunile au continuat să se întâmple până în momentul când am realizat că nu prea este chip să ajung la concertul din Zone Arena. Nefericit şi lipsit de glorie, aşteptam în Gara de Nord să plec spre oraşul natal când am primit un telefon şocant (cu o zi înaintea concertului) : tocmai fusesem declarat câştigător la un concurs organizat de Gazeta Sporturilor, în care pălăvrăgisem eu ceva cu pasiunea tatălui de a ne povesti cu o pasiune admirabilă meciurile Universităţii Craiova din anii ’80, în locul tradiţionalelor poveşti cu zâne şi prinţi.
Cred că a fost pentru prima
dată când tipa aia de anunţă trenurile în gară se vedea acoperită de o altă voce.
Am zbierat ca un bezmetic căruia tocmai i se tăiase capul la eşafod, scoţând însă în evidenţă grimase de fericire. Timpul scurs până la evenimentul în sine nu a mai
contat, fie şi momentele în care am căutat aiurea două ore sediul ălora să
ridic biletul.
Concertul a fost mult
peste aşteptări. Am cântat, am făcut semne ameninţătoare spre cer, m-am udat cu
bere, am bătut cu pumnul în talerele iadului alături de cel supranumit “Prinţul
Întunericului”. A cântat aproape toate pisele favorite, a zburdat cu un steag
românesc prin zonă şi a început concertul mai devreme decât se anunţase (cavaler,
domne !). A făcut spectacol, bătrâneşte aşa, cu perfuzia de cocaină în venă,
iar eu am plecat cu sufletul plin de încântare de la “fucking Ozzy”.
Widget is loading comments...
