Când am vizitat pentru prima dată Casa Storck,
azi Muzeul “Frederic și Cecilia Storck”, nu aveam date legate de istoria
acestui loc sau de arhitectura construcției, însă mărturisesc că impresia a
fost una încântătoare, lăsată de aerul artistic pe care îl emană casa prin toți
porii. Bineînțeles, un asemenea loc nu putea exista decât pe o stradă liniștită
din centrul capitalei, al cărei nume de poet, Vasile Alecsandri, întregește
peisajul.
Fiul cel mare al bătrânului Strock,
Carol, a continuat acativitatea tatălui său în atelierul rămas ca moștenire,
după o serie de studii la Florența și Philadelphia, dintre operele cele mai
cunoscute amintesc de statuia din bronz a lui Carol Davilla (așezată azi în
fața Facultății de Medicină) . Cel de-al doilea fiu al lui Karl a fost Frederic,
făcând, la rândul lui cariera în domeniul sculpturii, devenind, printre altele,
membru fondator al societății “Tinerimea Artistică” sau profesor la Scoala
Belle Arte, realizând lucrări ca “Industria și Agricultura” sau statuia lui
Mihai Eminescu pentru grădina publică din Galați. În 1909 Frederic se
căsătorește cu Cecilia Cuțescu. Aceasta se naște în 1878, în comuna Câineni,
lângă Râmnicu Vâlcea. Crescută de bunici, după divorțul părinților, al căror
nume de familie îl va și prelua este puternic influențată în copilarie de locul
din strada Teilor (azi strada Galați), unde grădina plină cu flori a bunicilor
îi întărește fascinația pentru culoare.
Dându-și seama de talentul de care
dispune, bunicii o trimit la studii la Munchen, călătorește, bineînțeles, și la
Paris, unde va expune la vârsta de 23 de ani prima lucrare[2]. Așa cum am
amintit mai sus, în 1909 îl întâlnește pe Frederic Storck și încep să viseze la
proiectare unei case, dorința de a o avea reiese și din patima cu care a fost
construită. Lucrările încep în 1911 avându-l ca arhitect pe Alexandru Clavel,
pe planurile stabilite în principal de cei doi artiști, care nu numai că au
influențat stilul construcției, anglo-normand, nici neputând să nu fie altfel
dacă ne gândim la originile lui Frederic Storck, dar au participat direct la
construirea casei. Un exemplu în acest sens stau marturie înfloriturile fațadei
cioplite de dalta lui Frederic și culoarea generală a clădirii, de un “roșu
pompeian”, având rolul de a scoate în evidență decorațiunile din marmura și
bronz [3]. Finalizarea
construcției are loc doi ani mai târziu iar “crezul” desenat de cei doi artiști
deasupra intrării “să muncești, să muncești, iar să muncești” a născut un
adevărat monument de arhitectură. Casa Storck a devenit muzeu în octombrie 1951
în urma donației făcute de Cecilia și fiicele sale.
Încă de la intrarea în muzeu putem
observa inventivitatea de care au dat dovadă artiștii în alcătuirea planurilor
casei și atenția detaliilor, fapt ce a necesitat o muncă și o motivație
extraordinară. Dar până să pătrunzi în universul cultural din inima
Bucureștiului, privirea îți este luată de fragmentele de piatră din curte,
sprijinite de calcanul casei vecine, care nu reprezintă altceva decât bucăți
din ruinele Teatrului Național și ale Universității, distruse de
bombardamentele din 1944[4]. Se pare ca Cecilia a ținut neapărat să obțină
aceste fragmente de piatră, în memoria soțului ei, decedat în urmă cu 3 ani,
dintr-un motiv simplu : tatăl lui Frederic, de care am amintit mai sus, este cel
care a realizat frontonul clădirii Universității, “reprezentând Minerva
încununând artele orașului București”[5]. Operele celor
doi își fac simțită prezența încă din vestibul, unde găsim “Muncitorul
pietrar”, opera sculptată în tinerețe de Frederic, vrând parcă să reamintească
de inscripția pictată de la intrare și care a reprezentat punctul de plecare în
opera și viața celor doi soți. Pereții vestibullui sunt împodobiți de portrete
și fete expresive în ulei sau pastel.
În
sala a doua dăm și peste autoportrele artiștilor, ce constituie două valoroase
sculpturi, nu poți să nu treci cu vederea expresivitatea fețelor și o excelentă
captare a detaliilor, încât poți face o legatura între opera și ansamblul
casei, casa constituind o operă în sine. În urmatoarele săli apar o serie de portrete ale unor personalități din
cultura românească și universală, unde cu ușurință îl recunoaștem pe poetul
Alexandru Macedonski. [6]. Ca peste tot în
muzeu, picturile Ceciliei se competesc cu sculpturile realizate de Frederic, nu
poți să nu te gândesti că lucrări ca “Spre infinit” sau “Adolescența” nu
completeza picturile Ceciliei “Maternitatea” sau “Omul in univers”.
Totul pentru aspirația de a crea în interiorul casei, cum amintește
chiar pictorița în autobiografia sa “O viață dăruită artei”, “o atmosferă de liniște, de armonie, de
seninătate”[7].
Viața trăită în această casă de cei doi
artiști, învăluită de armonie și seninătate cum își dorea Cecilia, reiese și
din decorul completat de un mobilier de artă, ales cu un rar rafinament.
Printr-o arcadă susținută de o coloană monolit de marmură verde (adusă de la Ravenna
Pentru
că istoria acestei case se identifică cu istoria familiei Storck, nu pot să nu
amintesc cu primele momente de încercare la care a fost supusă familia Storck și
ca o stranie consecință și casa în ansamblu ei arhitectural. Acestea au început
odată cu decembrie 1942, când “Fritz”, așa cum era alintat de soția sa, a
murit, lăsând în urmă o operă impunătoare. Imediat, casa este bombardată,
acoperișul distrus, iar atelierul lui Frederic din curte este pus la pământ în
totalitate împreună cu operele existente acolo. Cecilia va rămâne în casa încă
o jumătate de veac, continuâd să picteze și să predea pictură, faima pe care o
avea în epocă fiind neegalată de nicio femeie artist din România. Așa cum am
amintit mai sus, la începutul anilor ’50 casa devine muzeu și adăpostește
operele cele mai de seama ale celor doi artiști. Ca mărturie despre valoarea
soților-artiști Strock stau însemnările lui Alexandru Bogdan Pitești, care,
uneori cu un umor deosebit portretizeaza personalitățile celor doi, amintind,
pe rând despre Cecilia că “în primii ani ai veacului acestuia, pictorița este o
frecventă și singulară prezență feminină la masa artiștilor”[9]
având, dupa spusele celebrului colecționar de artă, “un temperament vijelios”[10]. Despre Frederic, Alexandru Bogdan Pitești
povestește că “este un mare artist pentru toate timpurile și toate locurile.
Ajuns în plină maturitate a talentului, el nu mai dă decât capodopere de o artă
desăvârșită și bine gândită”[11].
Tradiția soților Stock și a înaintașilor lor va fi continuată de cele două fete
ale acestora, uimind, totodată cum a fost posibil ca în atâtea generații să
iasă numai talente artistice.
Închei prin a aduce aminte de vorbele
Ceciliei Strock despre locul pe care l-a construit, l-a pictat și l-a iubit atât
de mult : “aici, unde s-a irosit muncă curată și au răsunat voci inocente de
copil, îngânându-se în ciripitul păsărilor din grădină, surâde și ochiul lui
Dumnezeu”[12]
Util : București, Strada Vasile Alecsandri, 16
+4 0212 11 38 89
Orar de funcţionare:
Luni: 00:00 - 00:00 , Marţi: 09:00 - 17:00, Miercuri: 09:00 - 17:00 , Joi: 09:00 - 17:00 ,Vineri: 09:00 - 17:00, Sâmbătă: 09:00 - 17:00, Duminică: 09:00 - 17:00.
+4 0212 11 38 89
Orar de funcţionare:
Luni: 00:00 - 00:00 , Marţi: 09:00 - 17:00, Miercuri: 09:00 - 17:00 , Joi: 09:00 - 17:00 ,Vineri: 09:00 - 17:00, Sâmbătă: 09:00 - 17:00, Duminică: 09:00 - 17:00.
[1] Lelia
Zamani , Oameni și locuri din vechiul
București, Ed. Vremea, București, 2008, p. 145.
[2] Duduta
Olian, Bucureștiul sufletului, , Ed.
Vremea, București, 2009, p. 151.
[3] Ibidem, p. 152.
[4] Ibidem, p. 152.
[5] Florian
Georgescu (ed.): Istoria orașului București, București: Muzeul de
Istorie a orașului București (MIMB),
1965, p. 422.
[6] Florian
Georgescu (ed.): Istoria orașului București, București: Muzeul de
Istorie a orașului București (MIMB),
1965, p. 424.
[7] Duduta
Olian, Bucurestiul sufletului, , Ed.
Vremea, Bucuresti, 2009, p. 152.
[8] Lelia
Zamani , Oameni si locuri din vechiul
Bucuresti, Ed. Vremea, Bucuresti, 2008, p. 146
[9] Petre
Oprea, Colectionarul mecena Alexandru
Bogdan Pitești, Ed, Maiko, București 1991, p. 62
[10] Ibidem, p. 16
[11] Ibidem,
p.119
