Există mai multe explicaţii pentru care limba română a
rămas fără acoperişul diacriticelor în ultimul deceniu. Fie că vorbim de
incompatibilitatea dintre tastatura Pc-ului şi dulcele grai
românesc sau pur şi simplu implementarea în mentalul colectiv de către media
românească a unui soi de lene diacritică. Cert este că românii au cam scăpat-o
pe “Mioriţa” în lanul cu porumb din punctul ăsta de vedere. Cei mai comozi ar spune că nu sunt folositoare
din moment ce mesajul este înţeles pe deplin de către destinatar. Curat
înţeles.
Ce
bine însă că Grigore Vieru a înţeles
altceva şi a scris cu diacritice. Citindu-l, abia atunci realizăm că avem o
limbă care ne poate exprima plânsul. Unică din acest punct de vedere. O limbă
care sună aşa de frumos din gura unei bătrâne în timp ce rosteşte sfinţii din
calendar. Ar fi bine ca din când în când să ne amintim să scriem şi să vorbim
româneşte.
În limba ta
de Grigore Vieru
În aceeşi limbă
Toată lumea
plânge,
În aceeşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba
ta
Durerea poţi să
o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi
în cânt.
În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.
Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tau pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.
