de Daniel Sfredel
Timpul nu există. Este o ironie cruntă din partea lui Cronos să ne despărţim de această lumea în momentul când “ne-a sunat ceasul”. Momentul ăla ar fi trebuit să fie cel mai important pentru noi, să ne deschidă ochii, cel în care am avut revelaţia atemporală, nu să ne aducă pe culmile disperării şi nici măcar să nu ne lase să disperăm o vreme ! Este de neînchipuit să ne ghidăm vieţile după un concept care a mai fost măsurat în trecut total ineficient, continuând azi prin a se transforma într-un obiect ostentativ. Ce paradox ! Să transformi nimicul într-un monument de graţie divină, numai omul putea să fie în stare de astfel de grozăvie. Este ca şi cum aş vrea să măsor distanţa de la mine până la Dumnezeu cu un metru de aur, considerând că astfel îmi scot mult mai bine în evidenţă credinţa. Dacă aşa stă treaba, prefer să mă uit la iarbă cum creşte decât la un ceas.
Mă întreb cum şi-ar duce omul existenţa
dacă de mâine nu ar mai recunoaşte obiectul agăţat în perete. Instinctul primar
ne face să ne gândim în primă instanţă la haos. Dar haos ar fi şi dacă am fi
lipsiţi de vedere, spre exemplu. Chiar mai tragic de atât. Poate că ne-ar fi
dor de el şi l-am reinventa, aşa cum am facut-o de sute de ori în această
istorie omenească. Ne linişteşte atunci când ajungem mai devreme la o întâlnire
şi ne face să ne panicăm în sens contrar. Vrea să ne controleze şi îi reuşeste.
Avid de emoţii, ne cârpeşte cu un petec o parte de viaţă. Ne ţine în suspans
până în ultima clipă. Singura clipă în care privim lung spre timp şi ne dorim
nemurirea, abandonând obiectul.
