Tocmai
am terminat de citit „Prin foc şi sabie” de Sienkiewicz. Se citeşte cu patimă,
ca şi cum ai sta pe marginea iadului urmărind cu intensitate drama lumii de
apoi. Îţi trece prin faţa ochilor fiecare suflet de cazac, fiecare za de oştean
şi pasiunea cu care autorul a însufleţit personajele. Unii ar spune că este o
poveste clasică, demodată, greoaie sub timp, însă te surprinde sub gloria cea
din urmă. Poveste de dragoste dintre Jan Skrzetuski şi
Helena Kurcewicz se întretaie cu războiul, descris ca “o
mama rea care îşi roade proprii copii, ca Saturn, iar cei pe care nu-i
înfulecă, îi roade cum rod câinii oasele de carne”. Întregul roman este o
eternă spaimă. O spaimă care este capabilă să îţi smulgă şi sabia din mână,
storcându-ţi toată vlaga şi te face să îţi doreşti moartea. O moarte pe care
cazacii o văd în cel mai poetic mod : “mă duc să îmi iau solda de la Dumnezeu”.
Războiul în sine nu reprezintă, aşa cum
ne-am aştepta, tema centrală a romanului. Elementele componente ale unui razboi
sunt mai importante. Fricile, zvonurile, pasiunea, spiritul cavaleresc, bărbăţia nu pot fi puse în evidenţă mai bine
decât în preajma unui mare război. O răzmeriţă începută de cazaci împotriva
Republicii sau mai degrabă împotriva “magnaţilor” ei nu reprezintă decât un alt
episod din istoria universală în care magnaţii răi sunt schimbaţi cu alţi
magnaţi şi mai răi. Toată această situaţie cu trimiterea la imaginea Republicii
şi desele rânduri când personajele se folosesc de limba latină ne trimite cu
gândul la Republica lui Cicero, când s-a desfăşurat un alt celebru “bellum
civile” denumit de Sienkiewicz ca fiind “un război între fraţi”. Politica pare
neschimbată în cele cinsprezece secole care au trecut de atunci, aceleaşi
principii în care toţi trăiesc cu teama unei trădari “în această linişte” (in
hoc silentio) şi cu speranţa că “negocierile pot să aibă rezultate bune doar
atunci când se sprijină pe o armată puternică”.
Mult timp după ce ai
citit această carte, ţi se face dor de cazaci, de Longinus Podbipięta, de
Zagloba şi de poveştile lui, chiar şi de Bohum, acest cazac
cu “obrazul de muiere şi cu mâna de tătar”. Nu poţi să te desparţi uşor de
această lectură, unde “stepa răsună ca o liră pe ale cărei strune alunecă mâna
lui Dumnezeu”.
Pentru cea mai bună ofertă, click pe copertă :
Widget is loading comments...
