de Daniel Sfredel
Am denumit satul copilăriei după
creaţia lui Gabriel Garcia Marquez din “Un veac de singurătate”, multe aspecte
le fac să semene, în ciuda faptului că unul este real şi celălalt o ficţiune.
Cioran îşi numea satul copilăriei în anii de pribegie la Paris ca un “paradis
pierdut” pe care nu avea sa îl mai revadă niciodată. Lucru pe care îl poţi
înţelege doar dacă ai un asemenea loc după care să alergi în fiecare vis,
zdrobit de lagărele timpului. Aşa că m-am hotarat într-o zi să străbat distanţa
de 120 de km pe jos, atras fiind de mirosul unei ploi de vară printre plantaţii
de tutun, de jucat fotbal desculţ în lunca Dunării şi de ascultat muzica
ierbii. Trebuie să recunosc că a fost o decizie instinctuală, singura capabilă
să ne dăruiască un moment de fericire mai lung, ca o amânare a amăgirii ce
vine.
Am pornit la drum fără să
anticipez că parcusul pe care îl credeam
obositor doar fizic avea sa îmi dea şi câteva frământări existenţiale. Pentru a
urmări firul evenimentelor mai uşor am desenat şi o hartă, trasând cu diferite
culori momentele când am schimbat mijloacele de transport.
Am început furios, parcurcând o
bună bucată din traseu cu elan, oprindu-mă din când în când să mai admir verdeaţa
din jur şi casele vechi, cu streaşini ca nişte mâini aplecate să sărute
pământul. Eram mult prea arogant că să mă las ajutat de cineva, aşa ca intenţia
de a face autostopul mi se părea exclusă încă de la bun început. Surprins am
fost cand o camioneta cu muncitori a oprit. Le-am pălăvrăgit oamenilor
ălora vrute şi nevrute, despre cavaleri, despre boli, despre politică. Aerul
îmbâcsit de sub prelată ne droga pe toţi cu un soi de voiciune verbală.
După
acest moment, când a trebuit să ne despărţim a urmat unul dintre episoadele
cele mai fascinante ale zilei. Întâlnirea cu un domn care transporta îngheţată
prin Oltenia şi care m-a “cules” dintr-o pădure. A râs cu o poftă de drac când
a auzit cât drum mai de parcurs şi a început cea mai amuzantă şi teribilă
călătorie şi conversaţie pe care am avut-o în ultima perioadă. Un om destul de
scund de statură, pe care l-aş asocia cel mai bine cu Zorba grecul la
comportament. Gata să sară prin foc, să dea pe gât un litru de zaibar şi
danseze ca un bezmetic. Povestea acid, strâgându-şi din când în când cu mâna
câte un bob de transpiraţie. Omul avea pasiunea în tot ce făcea. Îi sorbeai
cuvintele. Îi plăcea ce făcea. Să se plimbe aiurea prin lume, pe acelaşi drumuri
şi să nu se plictiseasca niciodată. La sfârşit, ne-am spus numele fiecare şi a
rămas să ne întâlnim aievea… ca drept mulţumire (neavând decât trei lei la
mine), i-am lasat o carte pe care o luasem să o citesc în vacanţă. “Hard Times”
de Charles Dickens. Ce mă amuz când mă gândesc ca Dickens mănâncă în acest
moment, pe undeva prin Oltenia, îngheţată de la domnul Valentin.
Deja parcursesem o distanţă nebună în doar trei ore, soarele
îmi arsese destul de bine o parte din faţă, însă fiecare por se dezmierda în
câte o uşoară adiere de vânt. Din acest moment, am mai mers cam 9-10 km pe jos,
ultimii din această călătorie, ajungând la un total în acea zi de aproximativ
40 din cei 120 de km ai traseului. În această perioadă am realizat că mersul pe
jos, de nebun, pe locuri de câmpie, fără umbră, te fac să o îei razna, aşa că
am început să cânt ca un bezmetic pe câmp. Cântam prost şi aiureli, înjuram
divinitatea din când în cand şi zbieram când vedeam câte un iepure sălbatic.
În cele din urmă am luat-o pe un drum unde se mai găsea câte
un picior de civilizaţie şi am fost ajuns din urma de o dubiţă a unui ţigan
care se ocupa cu pompele funebre. Acest “Brâncuşi” în miniatură, sta la
dispoziţia lui Hades. Cel mai surprinzător lucru a fost la finalul călătoriei,
când a trebuit să o luăm pe drumuri diferite şi încercând să îi răsplătesc
cumva amabilitatea, a gesticulat ceva cu o mână prin aer şi a pornit maşina,
strigându-mi în urmă :“Oameni suntem…”. M-am gândit mult la această frază. Ma
bucur ca mi-a ieşit în cale acest om. Nu ai cum să nu înveţi atât de multe din
aceste episode, mai ales dacă eşti implicate şi fizic în ele.
Călătoria se apropia de final, însă nu şi evenimentele. Abia
îmi potolisem setea la o fântână de la un sat din apropiere, când o căruţă de
ţigani (numiţi şi lăeţi, prin partea locului) strigau ca o hoardă tătară spre mine
că să ma urc, că mă duc ei unde vreau. Femeia vorbea tare având ceva probleme cu
auzul şi clipea des dintr-un ochi. Eram prea obosit ca să mai întreb multe
lucruri, deja trăisem o viaţă într-o zi. M-au dus până în faţa casei, fapt
pentru care am insistat să iau de cei trei lei pe care îi aveam la mine o
îngheţată copilului din căruţă. A zis “Mulţumesc”.
Widget is loading comments...
