de Daniel Sfredel
Într-o
societate normală, nu aş fi făcut niciodată o facultate şi aş fi urmat, cel mai
probabil, meseria tatălui.
Am tot auzit în ultima perioadă de
problemele legate de găsirea unui loc de muncă în rândul tinerilor, rata şomajului
ajungând la cote alarmante în cazul unor ţări. Rădăcinile acestei probleme
trebuie căutate în primii paşi educaţionali pe care îi face un copil. Deşi sunt
adeptul unei discipline autodidacte (având la dispoziţie atâtea exemple,
amintind în treacăt de părintele fiziologiei, Dr. Arthur Guyton care spunea că “oamenii care au cu adevărat succes, sunt cei
autodidacţi”), nu pot să nu recunosc importanţa unui sistem educaţional bine
pus la punct. Acesta ne oferă, printre multe alte lucruri, un simţ civic şi nu
ştiu dacă o să îi facă pe toţi indivizii să nu mai arunce hârtii pe jos, dar în
principal un lucru sănătos duce la alt lucru sănătos.
Am tot vorbit în trecut despre
problemele pe care le-am întâmpinat la examenul de bacalaureat, când o întreaga
generaţie dorea din toate puterile să ia cele mai mari note. Această dorinţă
haotică are pe undeva o explicaţie în psihologia societăţii în sine. Problema
care se pune după acest exemplu pe care l-am oferit este legată de vârfurile
acestei generaţii (şi a altora, însă mă refer doar la generaţia mea). Acele
vârfuri ar fi trebuit să fie viitorii cercetători, viitoarele catarge ale
corabiei, lucru care nu se întâmplă. Într-o societate sănătoasă, vârful unei
generaţii, aşa cum este colegul din clasa mea de liceu care a terminat cu media
zece, are cele mai mari şanse şi reuşeşte în cele din urmă să devina şi liderul
generaţiei mele. În societatea noastră va ajunge cel mult după gratii, dacă nu
o să spargă seminţe în faţa blocului. Elevi buni, care ar fi putut să fie liderii
acestei generaţii sunt marginalizaţi de un sistem al unor părinţi bolnavi.
Numai un părinte bolnav ar putea să puna pile propiului copil pentru reuşita
şcolară.
Nu este de mirare că tinerii nu îşi mai
găsesc un loc de muncă din moment ce nu mai există meserii. Însă lipsa
meseriilor poate fi pusă şi pe seama lipsei dorinţei de a muncii a tinerilor.
Atunci cine este de vină ? De unde această lipsă ? Cu siguranţă că în urma cu
10-15 ani nu exista această dorinţă haotică de a avea o diplomă universitară, descrisă
acum prin apariţia unui specimen de genul studentului de ocazie. Acest personaj,
luat de la cornele plugului şi pus să gândească. Lipsa atâtora titluri de
doctori, de licenţiaţi aduce într-o societate vântul unui fenomen pe care aş
putea sa îl cataloghez drept “umilinţă educaţională”. Această “umilinţă” este
foarte importanta pentru că îl face pe studentul de la coada vacii să nu îşi
uite meseria, să şi-o practice şi să nu se lase avântat de aerul intelectual al
bălegii cum se întamplă astăzi.
Cele câteva meserii care mai există în
România sunt făcute bine de către pasionaţi, de oameni pentru care sistemul
este în fiecare zi o piedică încă din şcoala primară. Întotdeauna or să existe
mijloace de fraudare a sistemului, stă în natura umană acest lucru, însă este
primordial ca unui om cu capacitate sa i se ofere toate mijloacele prin care să
se poată dezvolta, pentru că de munca sa poate să depindă şi munca altuia.
